19 mai Despre carieră și business

Care era visul tău din copilărie?

Apropos de carieră ? Voiam să mă fac artistă. Aş fi vrut să dau la IATC (aşa se numea Institutul de actorie ). Când eram copil, petreceam mult timp în casa bunicilor din partea mamei, unde era un mediu artistic. Mătuşa mea, sora mamei, era soprano, dar fiind o rebelă în tinereţe, nu făcea muzică clasică, ci modernă. Era căsătorită pe atunci cu Adi Ordean care la momentul respectiv cânta cu Liviu Tudan în Roşu şi Negru şi ea cânta tot felul de cover-uri cunoscute. O imita foarte bine pe Tina Turner. Era perioada hippy sau flower power în care toţi artiştii ieşeau în evidență pe stradă prin plete şi blugi, iar eu eram fascinată de toţi pe care-i cunoşteam în casă la ei. Era Dida Drăgan, Florin Ochescu ș.a.m.d. În plus bunicul era preot, un preot talentat cu voce şi mult umor. Vă daţi seama ce combinaţie – în casa unui preot se auzea tot timpul muzică rock. Exista pian la ei în casă şi eu luam lecţii de pian acolo de 2 ori pe săptămână. Nu-mi plăcea pianul dar abia aşteptam să mă duc la ei.

Ce aspiraţii aveai şi de la cine ai moştenit pasiunea pentru medicină?

Pasiunea pentru medicină a venit târziu, când am dat într-adevăr de ea. Nu cred în pasiuni ale copiilor, atât timp cât ei nu ştiu cu ce se mănâncă o profesie. E frumos să visezi, să declari că vrei să faci oamenii bine, dar în realitate astea sunt vorbe de copii. Medicina este foarte grea, pentru că în primul rând îţi arată faţa nevăzută a suferinţei oamenilor, boala cu tot ce înseamnă ea pentru bolnav, uneori până la moarte. Niciodată un copil care visează nu ştie aceste aspecte. Ele te lovesc direct în anul 3 când începi stagiaturi în spitale şi abia atunci vezi cam în ce ai nimerit. Atunci se aleg pasionaţii sau cei care o fac doar pentru că e prea târziu să mai facă altceva, aceştia din urmă fiind şi viitorii doctori proști. Facultatea este aşa de grea, eşti aşa de prost plătit şi ai atât de puţin timp privat încât pasionaţii vor deveni doctori buni.

Eu am devenit pasionată mai târziu, după facultate, când am început să mă dezvolt profesional şi am început să prind aripi în meserie.

Care a fost prima intervenţie de “medic” din viaţa ta? Un moment în care ai arătat grijă faţă de cei din jurul lor.

Începutul carierei mele de medic a fost în Spitalul Militar din Bucureşti  în clinica de implantologie orală. Acolo am început cu primii pacienţi şi am prins curaj în a trata pacienţii. Să ştiţi că începutul fiecărui medic este extrem de dificil pentru că te afli destul de brusc în situaţia de a gestiona problemele unui pacient până la rezolvare: plan de tratament, comunicare cu diferite tipuri de personalități,  efectuarea unor manevre poate dureroase şi neplăcute pacienţilor, pe care trebuie să le duci la bun sfârşit.

Prima manevră n-o s-o uit niciodată, a fost când şeful meu m-a pus să tratez o cunoştinţă de-a lui: trebuia să şlefuiesc un dinte pentru o coroană, să-i scot nervul, să fac anestezie. Am fost atât de brusc pusă în faţa unei situaţii reale încât m-am fâstâcit şi am amânat pacientul pe a doua zi sub pretext că n-am mănuşi de unică folosinţă! Era o minciună, dar am avut nevoie de puţin timp să procesez ce trebuie să fac. Apoi mi-am dat drumul la treabă.

Povestește-ne, te rugăm, cum  a fost perioada de adaptare în Germania?

În Germania am plecat prima oară în anul 4 de facultate când am încercat să continui studiile acolo. Nu era EU pe vremea aceea (acum peste 20 ani) şi am pierdut un semestru aşteptând echivalarea anilor de studiu. Întrerupsesem studiile în România şi mă duceam la şcoala privată de limbă în Germania, în Frankfurt. După aproape 6 luni de aşteptare mi-a venit decizia de la institutul lor de acreditare a studiilor, că îmi recunosc doar 3 semestre, adică din anul 4 mă treceau înapoi în 2. N-am fost de acord cu pierderea acestor ani şi m-am reîntors în ţară unde era să pierd anul dând în vară toate examenele de anul 4.

Dar m-am întors în Germania după ce am terminat facultatea şi am făcut diferite cursuri de specializare în chirurgie, implantologie şi parodontologie în universităţi şi în clinici private. Pe parcursul a peste 10 ani am fost între Bucureşti, spitalul militar unde lucram şi diferite destinaţii din Germania şi USA unde am făcut cursuri de supraspecializare sau am participat la  congrese şi conferinţe în specialitatea mea. Am strâns peste 3 bibliorafturi de diplome.

Ai lucrat atât în mediul medical de stat, cât şi în cel privat. Ce asemănări şi deosebiri ai remarcat între aceste sisteme de acolo?

Nicio asemănare. Sistemul german m-a făcut să iubesc meseria.  Acolo am învăţat ce înseamnă calitatea, responsabilitatea şi rigoarea medicală. N-aş fi ajuns niciodată la nivelul la care sunt dacă n-aş fi făcut acele cursuri. Nimeni nu întreabă niciodată ce a însemnat acest lucru pe plan personal. Cât timp aloci şi câţi bani ca să te formezi si ca să fii un doctor deosebit, foarte bun. Aveam primul copil în perioada aceea, pe Ines, care acum are 18 ani. Au fost zile şi săptămâni în care n-o vedeam pentru că stăteam printr-o clinică cine ştie pe unde în lume ca să mai învăţ ceva nou. Dar este cunoscut deja că de cele mai multe ori facultatea îţi dă o hîrtie. Adevărata meserie se învaţă după şi, din păcate, pentru acest drum trebuie să vrei, să ai spirit de sacrificiu pentru profesie şi să poţi să te susţii financiar. Pentru că aceste cursuri şi stagii în clinici costă mult, chiar dacă uneori costul însemna numai drum, hotel şi mâncare. În universităţile de stat sau în clinicile private de multe ori am mers doar să asist şi să învăţ din practica lor, deci nu erau costuri de curs dar erau costuri de logistică personală, care nu erau deloc mici.

De ce te-ai întors în România?

S-a înţeles de mai sus că nu am fost plecată niciodată definitiv.

Dacă ai face o paralelă între sistemul medical din Germania şi cel din România, care sunt lucrurile care ar trebui să ne inspire şi pe noi pentru a avea un sistem de sănătate mai bun?

Acestea sunt discuţii ample; în primul rând să se investească mai mult în formarea doctorilor. Într-o lume normală doctorii ies mai bine instruiţi de pe băncile şcolii, apoi sunt sisteme în care ei se pot supraspecializa. La noi ca să devii un doctor bun trebuie în primul rând să ştii la ce cursuri să mergi, în al doilea rând să ai bani să le plăteşti. Statul nu face foarte multe pentru educaţie şi de aceea avem şi nivelul acesta de medicină. Doctorii tineri sunt debusolaţi, prost plătiţi, nemotivaţi să facă rezidenţiate şi atunci le e comod să plece din ţară. Astfel se pierd şi mai mulţi bani deoarece formarea unui doctor în facultate costă şi de aceea se bat străinii pe doctorii români. Nu că sunt buni, ci că au deja diplome care pe ei nu i-au costat. Şi-i formează la locul de muncă. Ceea ce înseamnă mai puţini bani decât i-ar costa un student 6 ani în facultate. E simplu.

pqb
irinel@pqb.ro
Nu există comentarii

Lasă un comentariu