Sanatatea dentara, atuul frumusetii faciale

Am fost tot timpul conştientă de talentul său pe care l-a modelat printr-o formare permanentă, construindu-şi cu resursele proprii o cale sigură în profesie, cu un scop clar: performanţa în meseria pe care o practică, chirurgia dentară. Dinţii sunt primii care se văd şi te caracterizează. Dinţii frumoşi sunt referinţa frumuseţii faciale. Viziunea sa în cadrul propriei clinici Dr. Vereanu constă în oferirea unor tratamente foarte bune, având misiunea de a supraveghea bunul mers al lucrurilor prin instituirea unor indicatori de control stricţi. A ales chirurgia şi nu a fost uşor să răzbată în această arie medicală tradiţional masculină: „am avut un drum destul de greu dar el a mers cu personalitatea mea; dacă eram mai slabă, nu rezistam, renunţam demult, cum de fapt mulţi au renunţat. Eu am rezistat şi am performat.” Am vorbit cu doamna Anca Vereanu despre cum a ajuns în punctul în care este astăzi, despre provocările meseriei sale şi rolul său de lider în cadrul propriei afaceri. Nu veţi afla date seci despre tratamente sau oferte atractive ci o poveste despre paşii siguri ai reuşitei prin tine însuţi într-un domeniu competitiv la nivel tehnologic şi uman.

interviu cu Anca Vereanu, medic primar, specialist în chirurgie dento-alveolară, Doctor în Ştiinţe Medicale, Fondator Clinica Dr. Vereanu

Ce înseamnă Clinica Dr. Vereanu acum?

În acest moment, clinica este în perioada sa de maximă dezvoltare. Clinica înseamnă foarte mult pentru mine, reprezintă un top de idei al acestor ani de creştere pe care îl perfecţionez continuu. Cu fiecare an care trece sau cu fiecare lună, îmbunătăţesc filozofia, viziunea, misiunea clinicii. Îmi doresc şi cred că astăzi avem capacitatea să fim un provider de servicii foarte profesioniste pe piaţă, să fim identificaţi cu ideea unui act medical de calitate. Nu toţi pacienţii care vin în clinică rămân – mulţi vin să vadă, să compare şi există aşa-numitul pacient „traseist”, care caută oferta de preţ – dar aş vrea să cred că noi am insuflat pacienţilor simbolul calităţii şi decizia de a continua cu noi se bazează pe ceea ce suntem şi nu neapărat pe ceea ce reprezentăm din punct de vedere comercial. Este un punct nevralgic pentru mine şi o durere mare că medicina în general şi stomatologia în mod particular s-au comercializat foarte tare. Practic, acum pacientul nu-şi mai alege un serviciu medical luând ca repere notorietatea şi competenţele medicului, ci informaţiile de pe facebook – poze frumoase, texte atrăgătoare de tipul: „noi suntem cei mai buni”, „terapie fără durere”, „ultima tehnologie” sau oferte atractive cu reduceri extrem de mari.

Din punctul acesta de vedere, cum v-aţi creat echipa?

Am creat foarte greu echipa, iar oamenii se schimbă continuu, din păcate, pentru că acestea sunt vremurile. Doctorii caută, vin, pleacă; este o generaţie mai mult nemulţumită decât mulţumită. Dar am reuşit, mulţi colegi sunt în echipă de 15 ani, alţii de 6 ani. Clinica este a mea şi eu, fiind un lider, mă implic foarte mult în activitatea de management sau de leadership, dar în acelaşi timp îmi practic meseria mai mult de 8 ore pe zi. Eu sunt o profesionistă, pot să apreciez foarte bine nivelul doctorilor şi în alegerea staff-ului şi a colegilor privesc mult lucrurile din perspectivă medicală. Avem întotdeauna discuţii profesionale despre caz, mă implic în planurile de tratament, pacienţii cei mai dificili trec întotdeauna pe la mine, verific radiografiile. Îmi place foarte mult ceea ce fac şi am un nivel destul de ridicat de cerinţe, astfel că întotdeauna am evaluat doctorii din punct de vedere al competenţelor lor medicale; cu toate acestea, nu în ultimul rând, ci chiar printre primele criterii este aplecarea lor către empatie şi socializare. Pacienţii din ziua de azi nu mai vor doar profesionalism, îşi doresc un doctor empatic şi care să comunice bine cu ei.

Se schimbă în vreun fel şi tipologiile de medic, din ceea ce aţi observat în activitatea dumneavoastră didactică?

Absolut da. Spun acest lucru pe baza unei experienţe de aproape 20 de ani – am predat, din 1997, la clinica de Implantologie Orală a Facultăţii de Stomatologie.

Am văzut foarte mulţi doctori şi foarte mulţi studenţi în aceşti ani (două serii de studenţi pe an, deci practic 40 de serii de studenţi) şi nu aş putea să zic că am remarcat o schimbare a studentului, este o schimbare a tânărului în România. Tineretul arde etapele mult mai repede, îşi doreşte foarte mult acum, imediat, fără să se gândească prea mult la ce are de oferit în sfera competenţelor profesionale. Nu mai alocă timp pentru formare şi nu mai consideră că e important. I-am spus unui medic tânăr cu mare perspectivă că ar trebui să facă un rezidenţiat ca să se specializeze pentru că e păcat să rămână dentist simplu. Ştiţi ce mi-a răspuns? „Doamna doctor, sunteţi de modă veche, nu se mai poartă acum specializările, aş pierde timp şi bani!”. Şi vă întreb: să punem semnul egal între un medic ca mine, de exemplu, cu două specializări, masterat şi doctorat şi un medic fără nicio specializare? Înţelegeţi de ce sunt oferte de preţ atractive în stomatologie? Dacă pacientul s-ar informa mai bine, poate nu ar alege oferta de preţ joasă şi poate ar alege medicul specializat care a investit timp, bani, care a făcut sacrificii ca să fie bun. Şi atunci poate s-ar înţelege că, dacă alegi informat, poate ai vrea să plăteşti mai mult un serviciu medical livrat de un profesionist.

Cred că un tânăr, cu toate elementele pe care le are în jurul său în ziua de azi, se poate definitiva ca doctor bun mult mai repede decât am putut eu să o fac acum 20 de ani, în sensul că un doctor care vrea să înveţe meserie şi care are pasiune ajunge mult mai repede la performanţa la care am ajuns eu în mai mulţi ani; noi nu am avut atâtea resurse atunci şi poate că nu am fost atât de mult lăsaţi să lucrăm.

Cum v-aţi format dumneavoastră în această profesie?

Eu am avut un parcurs destul de greu în meserie dar n-am simţit, mi-a plăcut. Acum când mă uit în spate mi se pare că am traversat perioade foarte grele, uneori mă întreb cum am rezistat. Am început în 1997 la Spitalul Militar, unde am lucrat peste 10 ani, acolo era clinica de Implantologie. Am avut foarte mulţi pacienţi datorită apartenenţei de Spitalul Militar. Acolo am deschis ochii pe implantologie, pe chirurgie, ducându-mă ulterior către specializări, şi am avut şansa să lucrez cu nişte oameni foarte buni care mi-au dat direcţii în meserie. Am făcut multiple specializări, iar doctoratul l-am terminat în O.R.L., care are legătură cu chirurgia sinusului şi cu tot ceea ce fac.

Într-un sistem cum este Spitalul Militar existau o ierarhie, reguli foarte stricte, o anumită rigiditate şi acest mod de viaţă nu este pentru toată lumea. Eu eram tânără, entuziastă şi, la fel ca şi tinerii din ziua de azi, grăbită să cresc în meserie. Dar am crezut în ideea formării mele continue. De aceea m-am desprins la un moment dat pentru a putea să-mi aleg mentorii şi să învăţ de la ei cât mai mult.

Bineînţeles, întotdeauna vorbim şi de aspectul financiar, nimic nu poţi să faci fără bani în lumea aceasta şi poţi să ajungi mult mai repede un doctor bun dacă investeşti în cariera ta. Acum există cursuri private, nu mai stai toată ziua pe lângă un şef care să te înveţe meserie; ţi-ai luat meseria în mâini, te uiţi după profesori buni din străinătate şi mergi la cursurile lor. Este ceea ce am făcut şi eu. Am investit mult financiar şi am alocat foarte mult timp pentru formarea mea medicală. În paralel cu profesia universitară am fost foarte mult plecată în afara ţării ca să învăţ meserie şi am învăţat pe divizii mici, azi un pic, mâine un pic mai mult, le-am pus cap la cap, le-am probat la cabinet, mi-au ieşit şi aşa m-am dus mai departe. Nu am ratat niciun congres internaţional de Implantologie Orală în Europa. Am fost şi în SUA, să văd dacă americanii sunt mult mai buni decât europenii, şi am învăţat şi de la ei. Dacă sunt mai buni… sunt foarte buni dar ştiu să se vândă mult mai bine decât germanii, de exemplu, care sunt idealul meu în materie de profesie, seriozitate şi decenţă.

Ce v-a adus, profesional, fiecare formă de specializare urmată?

Odată ce mi-am luat primariatul în stomatologie generală, am început a doua specialitate, în chirurgie orală, chirurgie dentoalveolară, cum se mai numeşte ea corect. Am masteratul în implantologie, am competenţă în implantologie, în radio-diagnostic maxilo-dentar şi doctorat în O.R.L.. Supra-specializările au venit ca o necesitate, nu ca o dorinţă de a mai pune o diploma la dosar. Practic, am înaintat în meserie treaptă cu treaptă. Am vrut să fiu mai bună în chirurgie şi am făcut rezidenţiat pe chirurgie, după care am început să fac grefe de sinus, implanturi care intră în sinusul maxilar şi am observat că există o patologie a sinusului maxilar pe care am vrut să o stăpânesc mai bine. Începusem doctoratul în Implantologie Orală şi după câţiva ani mi-am schimbat specialitatea de doctorat din Implantologie Orală în O.R.L., specialitate care interferează mult cu medicina dentară prin prisma tratamentelor chirurgicale din zona sinusului maxilar, care aparţine de fapt ca domeniu O.R.L.-iştilor. De altfel, este vorba de interdisciplinaritate, de coeziunea anumitor specialităţi care are ca ideal final binele pacientului.

După terminarea acestui doctorat m-am simţit mai deşteaptă, mai sigură pe mine şi mai responsabilă în abordarea unor patologii pe care înainte poate le ignoram. Trebuie să recunosc că am avut un conducător de doctorat care m-a ajutat în primul rând foarte mult, m-a stimulat, m-a primit în clinica lui în operaţii şi mi-a împărtăşit multă ştiinţă, de care acum mă folosesc la pacienţii mei. Am avut o relaţie foarte bună, corectă, pentru care îi mulţumesc mult. Acesta este Prof. Codruţ Sarafoleanu de la spitalul Sf. Maria.

Cum aţi decis amplasarea clinicii Dr. Vereanu? Ce relevanţă are acest aspect în domeniul dumneavoastră?

Iniţial, cabinetul a fost la mine acasă, în Cotroceni – era un cabinet mic, în demisolul casei în care locuiam, deschis în 2003. Lucram în paralel la Spitalul Militar şi predam şi la facultate. Toate erau relativ aproape de casa mea. Mi-a fost foarte bine pentru că am avut şi un al doilea copil şi am putut să mă deplasez uşor între facultate, cabinet şi casă. În 2010 am simţit că ar trebui să fac următoarea etapă în carieră. Trecuseră şapte ani şi deja nu mai aveam loc să lucrez în cabinetul de acasă, trebuia să le ofer pacienţilor alte facilităţi dar şi mie mai mult spaţiu pentru extindere şi evoluţie. Aşa am început să caut, fără grabă, spaţiul care trebuia să mă inspire.

Noi, femeile, suntem foarte diferite de bărbaţi măcar dintr-un punct de vedere, acela că suntem pătimaşe şi foarte senzitive. În tot ceea ce am făcut în meseria mea şi în tot ceea ce am construit am gândit mult cu sufletul şi nu neapărat din perspectiva businessului, cum, de fapt, ar gândi un bărbat. Bărbaţii sunt mai pragmatici, mai puternici, ei trebuie să producă bani pentru că au în viaţă şi menirea de protectori ai familiei; femeile întotdeauna văd mai uşor lucrurile. Cred că aşa este şi în meserie, eu întotdeauna am gândit şi cu inima în deciziile mele.

Am căutat această locaţie mai mult de doi ani, voiam să vin aici, în zona de nord, pentru că foarte mulţi pacienţi de-ai mei locuiau în această parte a oraşului şi traficul îngreuna deplasarea în Cotroceni. Aici, în Str. Paris 22, am găsit un spaţiu neamenajat, chiar devastat de cei care l-au ocupat înainte, dar, când am intrat prima oară, am simţit că este ceea ce-mi doresc. A fost dragoste la prima vedere. Am avut o energie bună la prima vizită, l-am privit printre gene şi am intuit finalul. Şi acum, după 6 ani, îmi place mult de fiecare dată când intru în clinica mea. Mă simt bine, este locul de muncă creat de mine unde mă simt confortabil, unde stau 10-12 ore aproape zilnic şi revin a doua zi cu energie multă pentru o nouă provocare. Consider că locul nostru de muncă, atunci când este unul creat de noi, trebuie să ne reprezinte, să ne ofere o stare de bine la serviciu ca să putem da randament şi, mai mult decât atât, să ne insufle pasiune, deci performanţă.

Aţi amenajat spaţiul cu ajutorul un designer sau aţi avut propria dumneavoastră viziune?

Îmi place să-mi afirm personalitatea, să-mi impun gusturile şi punctele de vedere dar accept întotdeauna inputul unui specialist. Am colaborat cu arhitectul Cristi Ghiţău, care a venit cu o abordare pro-client. Mi-a plăcut la el că, înainte să-mi facă orice propunere, a vrut să mă cunoască, să-mi vadă cabinetul şi casa. A văzut cabinetul din Cotroceni şi cam la două luni mi-a prezentat primul proiect. A văzut că sunt un om care iubeşte culoarea, că nu-mi plac peisajele şi ambienturile terne, a văzut că avem o casă veselă, modernă. Am devenit rapid prieteni. Am stat de vorbă şi i-am spus că vreau ca atunci când intri în clinică să simţi că la conducerea sa este un om foarte curat. Vreau să arăt curăţenie, vreau să arăt rigoare, vreau să ai încredere că aici vei fi protejat în sensul că nu vei pleca cu alte boli şi cu alţi microbi; în primul rând să-ţi insufle acest sentiment. În al doilea rând am vrut ca sala de aşteptare şi spaţiile comune să nu arate deloc ca într-un cabinet clasic; mi-aş fi dorit să te simţi la mine ca într-o cafenea. N-a ieşit 100% cafenea dar, după cum vedeţi, am încercat să am finisaje calde care să nu-ţi creeze deloc senzaţia că eşti la doctor. N-am vrut nimic ieftin. Nu mi-a plăcut întru totul propunerea iniţială, însă am fost nevoită să mă las pe mâna arhitectului pentru că mă asigura că va fi foarte bine. A fost unul dintre puţinele momente din viaţa mea când am acceptat un lucru pentru care eu nu aveam convingerea 100%. Rezultatul mi se pare foarte bun, este o sală de aşteptare care-mi place. A fost bine că i-am acordat încredere. A avut dreptate. Practic, eu petrec aici mai mult timp decât petrec acasă şi am vrut ca orice colţ din cabinet să mă facă să mă simt bine.

Eu mi-am creat un loc de muncă poate şi datorită frustrărilor sau nemulţumirilor pe care le-am avut în viaţa mea la Spitalul Militar sau la facultate, unde nu puteam să fac niciodată nimic din ce îmi plăcea pentru că era şeful care voia altceva, care nu accepta inputul meu. Mi-am dorit foarte mult aici să fiu eu, să fac ce vreau eu, să fiu doctoriţă în spaţiul meu şi să am decizii cu pacienţii mei. Practic, momentul în care mi-am făcut această clinică a coincis oarecum cu o perioadă în care începeam să simt adevărata siguranţă în meserie. Simţeam că a venit momentul profesional din viaţa mea pentru un salt. Acumulasem nişte frustrări pe care trebuia să le eliberez.

Sunteţi chirurg şi ştiu că există tot felul de prejudecăţi legate de accesul femeilor în această zonă, care se consideră o lume mai degrabă a bărbaţilor. Aţi avut probleme din punctul acesta de vedere? Cum aţi ales să faceţi chirurgie?

Am avut probleme foarte mari, nu ştiu de ce.

Îmi amintesc, de exemplu, o declaraţie oarecum celebră a unui neurochirurg, cred că Prof. Dănăilă, care spunea recent că femeile nu sunt totuşi potrivite pentru chirurgie – vorbim despre oameni trecuţi prin viaţă, prin carieră, ajunşi într-un punct şi care au această formă de misoginism vizavi de femeia chirurg. Sunt femei extrem de performante şi sacrificiul timpului alocat familiei este un adevăr. Dar trăim timpuri moderne în care, dacă ai o profesie, atunci poate ai ajutoare care să preia din sarcinile casnice. Astfel, femeile care au o carieră se pot concentra pe profesie şi pe un timp de calitate cu copiii. Această schimbare a început de pe vremea bunicilor noastre, cu şcoala, şi a continuat în epoca părinţilor noştri în care majoritatea mamelor au urmat studii universitare. Deci, emanciparea femeii a început de mult, nu ştiu de ce e atât de greu înţeleasă de unii.

Chirurgia a venit de la sine, fiind colegă de secţie la Spitalul Militar cu dr. Mircea Carabela, care era chirurg. De la el am învăţat să fac extracţii grele şi cred că de aici, fără să simt, încet-încet, am ajuns în punctul în care să-mi placă foarte mult şi să vreau să mă specializez. Este chiar un moment nostim de care îmi aduc aminte cu mare drag – prima mea extracţie singură, pe care a trebuit s-o duc la bun sfârşit pentru că nu a putut să mă ajute, Ministrul Apărării fiind în vizită la el în cabinet (cred că domnul Babiuc era ministru pe vremea aceea). L-am chemat prin asistentă şi nu a venit, deci a fost momentul în care a trebuit să mă descurc. De atunci nu a mai fost extracţie pe care să n-o fac. El nu cred că ştie dar eu le mulţumesc de multe ori în gândurile mele şi lui şi domnului Babiuc pentru că a fost în acea vizită. Cine ştie cât mi-ar mai fi luat până să ajung să am încredere în mine…

Când aţi simţit, în evoluţia dumneavoastră, că s-a produs tranziţia către femeia de afaceri, apropo de atitudinea de „lider”? Ce a adus cu sine creşterea activităţii, din perspectiva managementului de clinică?

Când am deschis clinica şi am început să caut personal, să construiesc echipa, am văzut de fapt că banii mei nu mai sunt ai mei. Înainte, când aveam un singur cabinet, cred că plecam acasă cu mai mulţi bani în buzunar. Gândiţi-vă ce înseamnă să asiguri fluxul continuu pe trei scaune pentru două ture de medici. Noi nu avem un grad de ocupare de 100%, nu asta ne dorim, nu ne dorim cantitate, rămân în registrul calităţii, puţin şi bine. I-am relatat cuiva acest aspect, într-o discuţie de business, şi am văzut că a zâmbit, m-a întrebat ce filozofie am eu în clinică şi i-am spus că filozofia practicii mele medicale este de boutique şi nu de supermarket sau de magazin mare. Eu nu vreau să fiu Metro, nu vreau să vând servicii tuturor, la pachet, cu oferte reduse extrem, eu vreau să vând servicii rezonabile ca preţ, nu ieftine, unor oameni care caută calitatea, care caută un mediu ambiant bun şi un doctor superspecializat care să fie empatic şi cu care să aibă o chimie. Nivelul de dezvoltare profesională pe care mi-l oferă clinica este foarte mare şi de aceea viziunea mea este să ofer calitate bună în timpul necesar. Dacă aş fi full tot timpul, nu m-aş mai putea ocupa de pacienţi cu urgenţe, de prieteni care au probleme, de intervenţii neprevăzute. Îmi place să lucrez relaxată, să-mi iau timp pentru fiecare pacient mai bine în plus decât să fiu pe fugă.

Dacă mă uit pe câştiguri, pe cifra de afaceri, este incomparabil cu ce aveam înainte cu un scaun. Sunt incomparabile câştigurile, dar sunt incomparabile costurile. Eu nu cred că am bani mai puţini pentru că mi-a crescut nivelul de trai şi lucrurile pe care mi le permit acum sunt mai multe decât mi le permiteam înainte. Muncesc mult mai mult, am o mare responsabilitate, nu mai plec în vacanţă atât de des, renunţ la foarte multe weekend-uri pentru că este treabă de făcut, sunt mult mai conştiincioasă pentru că am înaintat în vârstă şi îmi dau seama că nu mai poţi să întorci spatele problemelor.

Costurile sunt foarte mari. Ca să asiguri o clinică mare trebuie să ai tot timpul materiale în sertar. Investiţia este foarte mare. Fiecare cabinet este autonom, asistenta din cabinetul 1 nu aleargă în cabinetul 3 pentru un ciment, fiecare cabinet are materialele şi aparatura lui. Acum retehnologizez, este epoca digitală, vreau să iau scannere digitale, aparate de frezaj, adică încontinuu investiţia este foarte mare.

Sunt mulţumită cu ce câştig. Întotdeauna plăţile sunt făcute la zi, doctorii sunt plătiţi, îşi iau toţi procentele, sunt foarte mulţumiţi, avem pacienţi care aleg tratamente de calitate şi, până la urmă, eu sunt o instituţie medicală mică, şi scopul meu în această viaţă este să furnizez servicii de calitate.

Scopul meu este să fiu doctorul bun la care vrei să te tratezi. Nu privesc deloc comercial ci strict profesional. Misiunea mea este de a furniza calitate pacienţilor care vor asemenea tratamente şi care înţeleg şi costurile calităţii. Nu îmi fac reclamă, nu am bannere în oraş pe blocuri şi totuşi la noi este destul de aglomerat. La noi vin pacienţii doar prin recomandări, mai puţini vin datorită promovărilor pe care le facem. Consider că reclama în medicină ar trebui interzisă.

Medicina nu este comerţ şi nu o poţi vinde cu anunţuri pe toate gardurile pe care să afişezi reduceri şi promoţii. Cred că pacientul este dezinformat de aceste afişe şi nu mai are criterii reale şi corecte de alegere a medicului. De fapt, se induce alegerea unui pachet promoţional în care medicul cu competenţele lui profesionale nu există. Şi de aceea există şi atâţia pacienţi nemulţumiţi de tratamente discutabile.

Pacienţii noştri caută calitatea, profesionalismul şi competenţele medicale, nu ofertele financiare sau pachete cadou. Aici cred că am reuşit şi sunt mândră că pot să rămân o clinică de referinţă printre atât de multe „oferte de nerefuzat”.

Aţi avut vreun moment atât de greu încât să vă întrebaţi „cine m-a pus să fac treaba asta”?

Cum l-aţi depăşit? Partea de business mă împovărează foarte mult. În 2013 am avut primul şoc, am vrut să-mi cumpăr nişte aparate şi nu ştiam dacă am destui bani sau, mai bine zis, mă speria ideea de investiţii mari pentru că nu voiam să risc ziua de mâine. Am luat un consultant financiar care a lucrat la mine nişte luni bune de zile şi mi-a implementat sisteme de control, excel-uri de rapoarte de recepţie, de cash flow, instrumente financiare prin care să-ţi controlezi business-ul permanent, să ştii câţi bani ai în sertar, câţi bani ai într-o bancă, câţi ai în cealaltă bancă, ce costuri fixe ai pe lună, care sunt variabilele, care specialitate aduce mai mulţi bani, care aduce mai puţini, unde ar trebui să faci puţină promovare, pe cine ar trebui să creşti, care doctor atrage mai mulţi pacienţi şi de ce, pentru că toţi sunt buni profesional şi atunci înseamnă că el are nişte abilităţi de socializare mai bune. Sunt lucruri pe care le-am învăţat pe parcurs.

Am discutat şi despre aspectele mai grele în partea de carieră. Au fost momente în care a trebuit să îndrăzniţi mai mult sau să riscaţi pentru a merge mai departe?

Au fost probleme de carieră foarte multe, care în parte mi se datorează, poate. Eram o personalitate care voia să ardă repede etapele, or lucrurile în medicină nu sunt aşa de simple, plus că sunt mulţi care nu te lasă să evoluezi sau nu te sprijină destul. Am înţeles la Spitalul Militar, unde am avut un şef destul de autoritar, că nu există egalitate în lume. În momentul în care am înţeles că nu suntem egali, m-am relaxat. Criteriile de promovare profesională nu mi se păreau prea corecte. Au fost momente în care am plâns, când veneam acasă absolut demotivate şi zicând că mâine nu mă mai duc. Am vrut să mă canalizez pe competenţele mele, pe faptul că sunt un om talentat care poate construi cu resursele proprii performanţa în meseria pe care o practică. La câţiva ani după ce mi-am dat primariatul am încercat să fac a doua specialitate, de chirurgie dento-alveolară. Atunci, chiar şi acum, dacă eşti asistent universitar la o catedră dintr-o facultate, ai dreptul la a doua specialitate fără să mai dai examenul de rezidenţiat dar doar cu acordul şefului de disciplină. Trebuia să fii la catedră dar în acelaşi timp să-ţi faci şi stagiul de rezidenţiat. Şeful meu de catedră, însă, nu mi-a aprobat să fac acest lucru. Mi s-a părut absolut incorect, era atât de nedrept; m-a ţinut pe loc vreo 3-4 ani. M-am supărat într-o zi, m-am revoltat cum de fapt am făcut de fiecare dată când mi s-a întâmplat aşa ceva şi am făcut un memoriu la ministru. Pe vremea aceea era ministru domnul profesor Cinteză, căruia îi port un foarte mare respect pentru că mi-a aprobat acel memoriu în care am scris că mi se pare incorect ca un tânăr doctor care vrea să performeze în meseria lui să fie ţinut pe loc de o regulă care te limitează, care nu-ţi permite să faci al doilea rezidenţiat decât cu aprobarea şefului. În primul rând că poate să nu ţi se dea aprobarea din varii motive mai mult sau mai puţin obiective… Cert este că domnul profesor Cinteză mi-a aprobat să fiu rezidentă în a doua specialitate şi aşa am început al doilea rezidenţiat în chirurgie. Bineînţeles că am ştiut că mă voi duce direct la biciuit şi la camera de carceră pentru că am apărut rezidentă într-un loc în care nu mi s-a permis să intru, dar nu m-am speriat. A fost cel mai dificil moment din viaţa mea profesională, în care a trebuit să înfrunt o ierarhie profesională şi să intru cu forţa pe o uşă care nu se deschidea pentru mine. A fost dur stagiul la chirurgie dar am rezistat, ba chiar mi-a plăcut. Am şi acum prieteni buni chirurgi formaţi în acea perioadă cu care mă consult şi cu care mă ajut.

De anul trecut nu mai sunt în UMF. Practic, la 48 de ani am plecat fiind tot asistent universitar, vârstă la care poate ar fi trebuit să fiu conferenţiar sau lector; nu am evoluat universitar pentru că nu am fost deloc sprijinită să fac acest lucru. Am plecat din lumea universitară nemaifiind de acord cu anumite tendinţe, dar am o mare părere de rău pentru că îmi place mult de tot să predau, să împărtăşesc lucrurile pe care le ştiu. În continuare fotografiez toate cazurile, întotdeauna mi-au plăcut studenţii, datorită lor şi mediului universitar am crescut profesional. Dacă nu aş fi fost în universitate, n-aş fi fost ceea ce sunt astăzi, dacă nu aş fi fost la Spitalul Militar, cu acest şef care mi-a dat şi bune şi rele, nu aş fi ajuns aici. Chiar pot să spun acum, la aproape 50 de ani, că traseul meu profesional m-a ajutat mult la formare. Am avut un drum destul de greu dar el a mers cu personalitatea mea; dacă eram mai slabă, nu rezistam, renunţam demult, cum de fapt mulţi au renunţat. Eu am rezistat şi am performat. Îmi lipsesc mult mediul universitar şi colegii şi cred că n-aş ezita să mă întorc dacă unele lucruri s-ar schimba.

În ultimii 5-10 ani, mai ales după aderarea României la Uniunea Europeană, foarte mulţi medici au plecat în Europa să practice meseria. V-aţi simţit tentată de varianta aceasta, aţi luat-o vreodată în considerare serios?

Pe mine nu m-a tentat să plec, niciodată nu mi-a fost foarte rău aici. Ca să ajungi să vrei să-ţi părăseşti familia şi ţara cred că trebuie să-ţi ajungă cuţitul la os. Cred că cei care aleg să plece, ca tipologie, sunt mai comozi, nu vor să intre în lupta cotidiană. Nu cred că există multă fericire în Occident, atunci când eşti un străin, un perfect stranger într-o lume străină. Mie mi-a fost bine acasă la mama şi la tata, nu am avut nişte lipsuri atât de mari încât să mă facă să-mi iau zborul şi să-mi găsesc fericirea în altă parte. În plus, în perioada mea de formare eram şi îndrăgostită, n-am vrut să mă despart de partenerul meu şi pentru mine acest lucru a fost întotdeauna o motivaţie foarte mare. Practic, în toţi aceşti ani în care eu m-am zbătut să cresc profesional am avut susţinerea părinţilor, după care susţinerea soţului, atât psihologică cât şi financiară, care este foarte importantă pentru că una fără alta nu merge. Părinţii m-au ajutat mult cu primul copil în perioada în care mergeam mult la cursuri şi congrese.

A fost posibil pentru mine să-mi canalizez resursele de toate felurile către formare profesională pentru că n-am avut grija financiară.

Înţeleg că cei care au plecat nu au avut asemenea avantaje şi cred că, la un moment dat, când eşti nefericit profesional şi banii nu-ţi ajung şi nu-ţi poţi întemeia o familie sau poate că faci un copil şi copilului nu ai ce să-i oferi, sigur că-ţi iei câmpii şi pleci. Cred că până la urmă toţi suntem datori faţă de noi înşine să fim fericiţi şi să fim echilibraţi şi atunci te duci acolo unde găseşti echilibrul. Degeaba eşti aici cu dorinţă de a face, nimeni nu te bagă în seamă, statul nu te ajută, legislaţia nu-ţi este favorabilă, ca medic tânăr. Eu îi înţeleg pe cei care au plecat şi cred că, dacă nu aveam această variantă bună în care să fiu cât de cât echilibrată, cu siguranţă aş fi plecat şi eu; vorbesc 5 limbi străine, nu aş fi avut nicio problemă. Sora mea a plecat în Franţa şi tot din cauza acestui lucru. Acolo practică medicina, este şefă de secţie, este foarte bine, dar munceşte foarte mult. Poate că îi lipsesc mediul de aici, prietenii, să vorbească româneşte. Sunt sacrificii foarte mari pe care le fac oamenii ca să se ducă acolo, eu îi văd pe toţi, avem prieteni care de-abia aşteaptă să vină la petreceri în ţară. Viaţa lor este acolo, câştigul lor este acolo, copiii deja sunt la şcoală, şi-au creat o viaţă în altă parte. Dar sufletul multora este aici, în România, şi nu ştiu câţi dintre ei sunt cu adevărat fericiţi acolo.

Nivelul de tehnică, de dotări, cum este în străinătate, din ceea ce cunoaşteţi?

Eu circul foarte mult, vă spuneam la începutul interviului că am crescut mult profesional pentru că am fost la foarte multe cursuri. Am stat foarte mult în Germania, luni de zile, în stagii de pregătire, ştiu foarte bine clinicile de acolo. Românii au o aplecare mult mai mare decât vesticii către retehnologizare. De ce? În România cabinetele care se deschid sunt „navete spaţiale” faţă de cabinetele de acolo. Un cabinet din Germania, de exemplu, care funcţionează de 20 de ani este cu ce s-a deschis la înfiinţare. La noi, în primul rând că au intrat fonduri europene, sunt foarte multe clinici perfect retehnologizate; problema aici este de resursă umană.

Puteţi explica acest aspect, legat de lipsa de personal cu calificare adecvată?

Este o mare lipsă de medici specialişti în adevăratul sens al cuvântului, care să-şi cunoască meseria, care să aibă o experienţă, pentru că formarea medicală este veriga care lipseşte – unde mă formez ca medic, cine se ocupă de mine, ce fac la şcoală, ce face ulterior statul pentru mine, medic tânăr, să mă ajute. Aici este marea problemă. Îmi plac foarte mult tinerii dar nu pot să găsesc doctori tineri cărora să le dau dreptul de a lucra la mine în cabinet pentru că pacienţii mei vin în special pentru mine şi pentru numele meu, pentru experienţa mea. Eu lucrez în echipă dar trebuie să le pun la dispoziţie pacienţilor nişte doctori care sunt egali cu mine în profesie, deci sunt foarte buni. Găseşti foarte greu asemenea medici, în general vor să vină să înveţe pentru că nu au multă practică.

Din păcate, medicul stomatolog termină facultatea după 6 ani şi nu mai are niciun an de stagiatură; practic, după 6 ani de teorie în care lucrează foarte puţin pe pacient îl laşi să-şi facă un cabinet particular. Tu ca stat nu poţi să-i oferi o stagiatură şi îl laşi să lucreze liberal. Nimeni nu se gândeşte cum formezi un doctor tânăr.

Aş primi cu drag doctori tineri, dacă statul mi-ar face o facilitate într-un sistem de tipul: dacă în 2 ani de zile formezi acest doctor, el are obligaţia să nu plece de la tine următorii 3 ani şi tu în aceşti 5 ani să ai o facilitate fiscală: impozite diminuate etc. Eu mă ocup de un începător în aceşti 5 ani, iar tu ca stat cu ce mă ajuţi? Eu plătesc impozite, eu îl învăţ şi după aceea pleacă. Obligă-l prin legislaţie, altfel trebuie să mă plătească el pe mine, să-mi dea înapoi banii pentru munca pe care am depus-o ca să-l învăţ. Nimic nu-i gratis în lumea asta, ştiinţa şi să fii un doctor bun înseamnă foarte multă investiţie. Eu am investit foarte mulţi bani în cursurile mele şi în desăvârşirea mea profesională.

Care sunt serviciile specifice oferite de clinică, o carte de vizită a clinicii dumneavoastră?

Am investit foarte mult în desăvârşirea mea în chirurgie, implantologie şi estetică. Implantologia este un domeniu modern dar, din păcate sau din fericire pentru mine, nu se face peste tot la un nivel foarte înalt profesional. Aici în cabinet m-am pregătit ani de zile să concep modele de tratament care să-ţi facă ţie bine ca pacient. Bineînţeles că ele ne fac şi nouă bine financiar prin costurile aferente, până la urmă este un cabinet privat, este o meserie liberală, facem acest lucru pentru că ne place ceea ce facem, dar o facem şi pentru că este modul nostru de a ne câştiga existenţa.

Mă adresez unui grup de pacienţi care îşi permit şi înţeleg ce implică tratamentele din clinică. Dau garanţie de 10 ani la implanturi; nu cred că ceva făcut de mâna mea va cădea vreodată sau va avea probleme, în condiţiile în care este utilizat în parametri de bun-simţ iar acel pacient este unul civilizat. Până la urmă, în aceasta rezidă diferenţa dintre aceşti mulţi implantologi din oraş. De foarte multe ori vin pacienţi cărora le-au căzut implanturile după 3 luni sau după un an, or aşa ceva este inadmisibil şi reflectă nivelul de pregătire al celui care a făcut acea manevră. Un om care se respectă nu o să-i propună pacientului tratamente care au la bază materiale de calitate slabă şi din păcate în România sunt folosite şi din acestea. Nivelul meu profesional şi nivelul pe care-l am ca om nu-mi permit să fac lucruri de proastă calitate.

Viziunea mea când am făcut această clinică a fost: sănătatea dentară este starea de bine generală, prin orice faci unui dinte ajuţi sau deteriorezi starea de sănătate generală. Gura este un fel de oglindă a sănătăţii generale. Sunt materiale care fac foarte rău dar au un preţ atât de mic încât doctorul poate câştiga foarte mult utilizându-le, iar pacienţii nu cunosc implicaţiile pentru sănătate. Un implant care este foarte ieftin, de la un brand necunoscut, nu oferă nicio garanţie şi există astfel de produse pe piaţa românească – au fost şi la mine în cabinet agenţi de vânzări cu implanturi care nu sunt omologate sau autorizate la Agenţia Naţională a Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale. Sunt unul dintre puţinii doctori care solicită certificate de conformitate. Practic, eu garantez absolut orice etapă pe care o fac pacientului. Fiecare ciment, fiecare material pentru obturaţie, fiecare implant este un material pe care l-am verificat, care are norme europene şi nu doar o etichetă ştampilată. Sunt convinsă că sunt produse piratate care au norma CE pe ele dar dacă nu sunt omologate sau autorizate la noi în ţară, înseamnă că nu au fost verificate şi nu ai garanţia unui produs verificat. Şi cred că de aici unele preţuri extrem de mici.

Am avut o discuţie, în 2003, cu un mare profesor de implantologie din America, Prof. Carl Misch, care mi-a recomandat să lucrez numai cu lucruri de calitate, ţinându-mi o lecţie de deontologie medicală şi de business în acelaşi timp. Rezumativ, mi-a spus că lucrând cu materiale de calitate mai bună pe un preţ un pic mai mare voi elimina eşecurile, vor scădea plângerile pacienţilor şi, pe termen lung, poţi câştiga mai mult, nefiind nevoit să refaci tratamente prost făcute şi să gestionezi pacienţi nemulţumiţi. Calitatea aduce după sine mulţumirea pacientului şi a medicului. Atunci a început pentru mine schimbarea. Când am venit în România de la acel congres am început să lucrez cu cele mai bune implanturi americane. Tot el m-a ajutat să decid şi în business. De ce să lucrezi cu un lucru bun? Pentru că întotdeauna un lucru bun te ajută în garanţie şi în calitate. De aceea eu ofer garanţii pentru că ştiu cu ce lucrez şi cum lucrez. Şi am pacienţi cu implanturi de 12 ani mulţumiţi, fără probleme. Dar nu am făcut rabat la calitate.

Cum priviţi dumneavoastră segmentul de turism medical?

Acum câţiva ani, când a început turismul medical, eu nu puteam să ofer aşa ceva pentru că abia deschisesem aici şi voiam să mă dezvolt pe o arie mai complexă a clinicii. Ştiu ce este turismul medical şi nu mă interesează absolut deloc pentru că nu poţi să faci performanţă cu ochii la ceas, că pleacă avionul. Cine vine la noi în ţară să-şi facă tratamente în acest sistem vrea nişte tratamente mult mai ieftine decât în locul de unde vine.

Eu am preţuri mai mici decât în ţările foarte civilizate, dar nu cu mult. Şi eu cumpăr materiale germane, americane şi japoneze, care nu au un preţ cu mult mai mic pentru că vin în România. Trebuie să ai costuri mult mai mici pentru a fi rentabil, ceea ce înseamnă că ai doctori angajaţi mai ieftin, deci mai fără experienţă, şi că foloseşti nişte materiale îndoielnice. Tocmai pentru că în filozofia şi în viziunea mea vrem să dăm tratamente de calitate pacienţilor noştri nu pot să livrez o lucrare protetică într-o săptămână, când eu ştiu că vindecarea o are într-o lună sau la patru luni după operaţie.

Eu nu fac turism stomatologic, dimpotrivă, mă bucur să tratez pacienţi români care plecau în străinătate. Atunci când pot să conving un pacient să nu se mai ducă la Viena sau în Germania să-şi facă dinţii şi să vină la mine pentru că va avea un tratament exact la fel de bun şi calitativ, pentru mine este o mare bucurie.

Aceasta este viziunea mea, să pot să dau tratamente foarte bune, iar misiunea în cabinet este să supraveghez realizarea acestora, să am tot felul de criterii de control, să nu scape absolut nimic necontrolat, neverificat. Foarte mulţi reprezentanţi medicali vin în cabinet şi sunt uimiţi că pot vorbi cu doctorul, de obicei sunt primiţi de manageri sau secretare. Eu sunt aici ca un garant, totul îmi trece prin mână şi pentru aceasta aloc timp din viaţa mea, de la copiii mei, de la familia mea, pentru a-mi face meseria foarte bine. Sunt convinsă că este un model de a-ţi face meseria în medicină în România.

Care este mentalitatea românului în raport cu serviciile stomatologice?

Vin oamenii mai degrabă împinşi de nevoie, de o problemă de sănătate, de durere, au început să vină şi din motive estetice, au început să vină din motive de prevenţie? La baza deciziei oamenilor stau banii. Pacienţi care nu au o situaţie financiară bună amână aceste tratamente până când nu se mai poate; este o investiţie, tratamentul stomatologic nu este susţinut în niciun fel de asigurările de stat. Apoi, există clasa de pacienţi care se îngrijesc, care vin atunci când au cea mică problemă. Avem toată plaja de pacienţi în cabinet, nu am vrut să fiu un cabinet al oamenilor cu bani; avem pacienţi care plătesc în rate şi pacienţi pentru care facem noi concesii financiare pentru că au un nivel financiar scăzut. Majoritatea pacienţilor noştri au un nivel de educaţie ridicat şi realizează că dinţii neîngrijiţi le afectează business-ul şi imaginea. În zilele noastre, o gură îngrijită înseamnă un om atent, un om tipicar, un om educat, un om care se respectă.

Cum este pacientul Anca Vereanu?

Sunt un pacient cuminte. Am avut nevoie şi eu de tratamente stomatologice, am şi eu coroane, ştiu ce înseamnă să fii pacient. Mă supun, ca pacient, pentru că ştiu ce înseamnă pentru medic să aibă colaborarea pacientului. Când lucrez, dacă simt că pacientul are încredere în mine, sunt mult mai relaxată şi lucrez mult mai bine. Şi de la pacienţi am învăţat să fiu şi eu la rândul meu un pacient care prin atitudine să ajute medicul pentru un tratament reuşit.

Cum v-ar plăcea să fie recunoscută clinica pe piaţa serviciilor de profil? Frumuseţe şi sănătate într-un singur loc – este posibil?

Mi-ar plăcea ca, atunci când omul are nevoie de un doctor bun stomatolog, să fiu primul său gând: Clinica Dr. Vereanu. Sănătatea ta dentară îţi influenţează starea de sănătate generală. Se vorbeşte despre frumuseţe şi dinţii sunt pe primul loc. Nu ochii, nu nasul, ci dinţii. Atunci când cunoşti prima oară o persoană, ochii îţi alunecă involuntar pe dinţii şi gura sa. Te uiţi în ochii săi şi la dinţii săi. De aceea dinţii sunt foarte importanţi, pentru că se pot modifica astfel încât, sub bagheta unui medic talentat, să poţi să fii mai frumos/frumoasă.

Interviu realizat de Alexandru Răducanu

Foto: Octavian Untilă

Articol disponibil pe businesswoman.ro